Lastunul (Delichon urbicum)

Lăstunul de casă (Delichon urbicum; numit și lăstun-de-fereastră sau pur și simplu lăstun) este o pasăre mică din familia rândunicilor, răspândită în Europa, Africa de nord și în zonele temperate ale Asiei. Ca și porumbelul de stâncă, odinioară întâlnit numai în locurile stâncoase, lăstunul de casă s-a adaptat rapid la condițiile urbane de viață. Este o specie migratoare, iernând în centrul Africii și în Asia tropicală. Se grupează în stoluri, populând orașele cu construcții din piatră; deseori pot fi văzuți pe cablurile de tensiune electrică. Se hrănesc cu insecte zburătoare pe care le prind în aer. Întrunesc anumite trăsături comune cu alte două specii de lăstuni — estic și nepalez — care populează Asia de sud și de sud-est.

Atât denumirea populară, cât și cea științifică sunt legate de faptul că utilizează structurile antropice. Lăstunul de casă construiește un cuib în formă de cupă din granule de noroi sub streșini sau în preajma altor structuri similare, de obicei în colonii.

Pasărea este vânată de șoimul rândunelelor (Falco subbuteo) și este afectată, ca și alte păsări, de paraziți interni, precum și de păduchi și purici, dar populația mare și arealul larg de răspândire o țin departe de pericolul dispariției. Apropierea de om a dus la unele referiri culturale.

Cuiburile se află, de obicei, sub un anumit acoperământ (acoperiș, pervazul ferestrelor, diferite acareturi). Sunt cazuri în care familia de lăstuni își face cuib pe o navă, însă ei nu bagă de seamă mișcarea vasului și sunt indiferenți la atenția pasagerilor.Unul și același cuib poate servi o familie ani de-a rândul, cu adăugirile și reparațiile de rigoare. Lăstunii de casă se adună în colonii de până la câteva zeci de indivizi, uneori acest număr atinge cifra de câteva sute de perechi. În aceste colonii mai pot intra și lăstuni de mal, rândunici roșcate. Deseori pot fi observate mai multe cuiburi pe același perete, adică mai multe familii conviețuind împreună.

Cel mai mare pericol pentru lăstuni îl prezintă șoimii rândunelelor, la fel de rapid ca și ei, care capturează prada în aer. Lăstunii reușesc însă să scape ușor de alți urmăritori, datorită abilităților lor în ale zborului. Ei sunt mai vulnerabili pe malul apei, când își grămădesc bucăți de pământ pentru construcția cuibului. Pentru orice eventualitate, lăstunii în astfel de momente lucrează în grup.

După opinia specialiștilor, William Shakespeare amintește în tragedia Macbeth anume lăstunul de casă, atunci când conducătorul de oști Banquo descrie castelul, adresându-se către regele Duncan (act I, scena VI):

foto: Mihai Baciu

Acest oaspe Al verilor, de temple găzduit, Lăstunul, cu-al său gingaș cuib ne-arată Că răsuflarea cerului își lasă De drag mireasma ei pe-aceste locuri. Că nu-i ungher, nici streașină, nici boltă, Să nu-și atârne-această zburătoare Culcușul ei și leagănul cel spornic. Am luat aminte că acolo unde Și-alege așezarea și-i priește E aerul mai molcom. (Traducere de Ion Vinea) — ‘

This guest of summer, The temple-haunting martlet, does approve By his loved mansionry that the heaven’s breath Smells wooingly here. No jutty, frieze, Buttress, nor coign of vantage, but this bird Hath made his pendant bed and procreant cradle; Where they most breed and haunt, I have observed The air is delicate. (Versiune originală)