Acvilă pitică (Hieraaetus pennatus)

Este cu siguranta cea mai mica dintre acvilele europene. Întâlnită în păduri cu copaci cu frunze căzătoare, cu luminișuri și poieni, de obicei în regiuni montane mai joase, dar și la câmpie. Stă nemișcată în aer pe durate lungi, fără să bată din aripi, apoi plonjează spre sol cu aripile strânse, cu o viteză incredibilă (cu picioarele întinse înainte).

O gasim in doua faze, una mai albicioasa alta mai inchisa.

Faza deschisă este uneori confundată cu variantele extrem de deschise de sorecar și viespar, dar se deosebește de aceștia și de toate celelalte răpitoare (cu excepția hoitarului) prin faptul că partea inferioară a aripii are remigele întunecate și subalarele deschise sau albicioase. Supraalarele mijlocii sunt, la ambele faze, de obicei atât de deschise încât formează un tipar specific în formă de “V” pe partea superioară a aripii, la fel că la gaia roșie, însă prezentând în plus supracodale de culoare deschisă.

Faza închisă este maro închis dedesupt (cu supraalare negricioase), dar cu coadă puțîn mai deschisă, putând fi confundat cu eretele de stuf (juv.) și gaia neagră. Indivizii cei mai deschiși la culoare din faza întunecată (mai puțîn întâlniți), au o nuanță de maro-roșcat, fiind uneori catalogați că “faza intermediară”. Toți au ultimele trei remige primare puțîn mai deschise, coadă integral de un gri deschis uniform (se închide puțîn doar spre vârf) și totodată, câte un punct mic alb pe marginea frontală a fiecărei aripi, la umăr (lângă corp), ușor vizibil din față.

Strigăte scurte, repetate: “piu-piu-piu-piu” sau “pi-pi-pi”.

În Delta Dunării mai ușor de găsit în zona de trecere în migrație  din Munții Măcin, în zbor și cu alți sorecari sau acvile.Acest exemplar mi-e fotografiat în  Culmea Pricopanului din Munții Măcin.

foto:  Mihai Baciu